Aventurile lui Antialis in Tara Minunilor

Poveste de iarna - 11 - Ce ai visat?

2009-09-21T15:17:00.001+03:00

Alex se trezi brusc. Privi in jur si o regăsi pe femeia in negru dormind pe canapea. Isi aminti de evenimentele ce i-au adus pe amândoi împreuna si de toate întrebările pe care si le pusese legate de ea. Nici nu observa ca aceasta deschisese ochii si îl urmarea la randu-i cu atenţie.
— Nu ar trebui sa te frământe atâta de unde vin si cine sunt, ii spuse ea intr-un târziu. Pentru moment insa, afla ca numele meu este Ela.
Alex o privi surprins. I se păruse, e drept, frumoasa din prima clipa când si-a dat seama ca este un om si nu o năluca. Dar acum i se părea nefiresc de frumoasa – parca venea din alta lume si o astfel de frumuseţe îl speria puţin, fara sa ştie de ce. Ii amintea totuşi, când zâmbea, de o figura pierduta in timp, pe aleile pustii ale unui parc, sau aiurea - un zâmbet infinit dureros si intelegator, acela al unei zeiţe intelepte.
— Alex, ii răspunse el întinzându-i mana.
Ea i-o cuprinse in mâinile ei si o întoarse cu podul palmei in sus.
— Eram sigura ca din cauza ta mai trebuie sa mai raman aici câteva clipe, spuse ea ca pentru sine.
Continua apoi, cu voce tare:
— Ce-ai visat?
— Eu? Sa visez? Ce sa visez?
— Nu ştiu, făcu ea. Dar sigur ai visat ceva. De mult te privesc cum dormi si in tot acest timp ai fost atât de agitat si trist, de parca o mare durere ti-a făcut sufletul sau inima sa sângereze.
O privi pentru câteva clipe, gândindu-se daca sa-i spună sau nu visul sau. Isi dădu seama ca ii povestise despre Sonia, in disperare de cauza, când, după ce a scos-o din valuri, i-a povestit despre toate lucrurile care ii treceau prin cap in acele momente, numai ca sa nu vorbească despre tentativa ei de suicid. Astfel ca se hotari sa-i spună ce a visat.
— Am visat ca Sonia mi-a străpuns trupul cu o săgeata otrăvita. Îmi ţintise inima, dar eu nu mai am inima…
Ela îl privi in tăcere un timp, gândindu-se parca la ce anume i-ar putea spune. Ii ţinea inca mina dreapta in mâinile ei, iar Alex simţea cum strânsoarea rece a palmelor ei îl incalzeste…înăuntru, in adâncul sufletului si dincolo de acel loc, intr-o temniţa unde zăcea o inima foarte singura, despre care insa el uitase. Atunci, condusa de mâinile Elei ca de un ghid, mina lui dreapta se aşeza pe pieptul lui si sub apăsarea ei simţi cum cordul lui palpa, plin de durere, zdrobit, dar mai bătea inca ritmul vieţii.
— Tu mai inca o inima…ii şopti ea, de parca daca ar fi vorbit mai tare inima lui nou-găsita s-ar fi speriat si s-ar fi ascuns iar in temniţa ei. De ce te minţi? Chiar vrei s-o iroseşti, s-o pierzi cu adevărat? Chiar crezi ca a fugi de tot ceea ce este freamăt de viata, fie acesta durere sau nefericire, este calea ta?
— Cum indrazanesti tu sa mă judeci? o repezi el, retrăgându-si mina din capcana mâinilor ei. Tu ce ai vrut sa faci azi? Sa inoti?
— Mai e timp, ii răspunse ea liniştita, sa mă intelegi si pe mine. Un lucru sa-l ştii: mă aflu aici doar pentru tine si pentru ca mi-ai lipsit prea mult. E vina mea, e drept, dar mi-a fost aşa de dor si atât de mila de tine, încât îngerii vieţii m-au auzit plângând.
Dar acest ultim răspuns al Elei fu rostit atât de încet, încât la auzul cuvintelor ei nu se tulbura decât aerul tăcerii ce adormise in încăpere de indata ce Alex ieşise.

Poveste de iarna - 10 - In aer plutea intunericul unui vis

2009-09-21T15:16:00.000+03:00

In aer plutea întunericul. Ameninţa sa se coboare peste pamant, aplanând cu aripile sale necuprinse deasupra zborului letargic al zilei in apus.
Demonul se ridica, greoi, in genunchi, sprijinindu-se in sabia înfipta in pamantul moale si privi nedumerit in jur – căzuse din înaltul cerului străpuns de o săgeata otrăvita. O zărise undeva, in urma lui, pe Ea, zâmbindu-i senin, cu un arc intr-o mina si cu o săgeata in cealaltă. Imediat după aceea simţi cum durerea ii fulgera corpul, ca apoi sa se prabuseasca precum o pasare rănita in zbor, zvârcolindu-se in eter, batand inutil din aripile-i cu pene negre, de pagan, ce nu-l mai ascultau.
Pamantul fusese moale si căzuse pe solul udat de ploaie ca pe o saltea, dar uitându-se in jurul sau, imediat după ce-si reveni, isi dădu seama ca lucrurile nu erau chiar atât de simple. Iarba in care zăcuse pana atunci era îmbâcsita cu un lichid negru, vâscos – sângele lui. Otrava ii pătrunsese rapid in sânge, înnegrindu-l, si acum ii alerga, in convulsii, prin întreg trupul. Demonul începu sa rada, ca un nebun, in apusul ploios al ultimei zile de toamna:
— Nu cu otrava ucizi un demon! urla el amenintator către norii ce ascundeau privirii sale agere, creatura care-l doborâse: un soi de zana cu suflet tăiat in stanca.

Poveste de iarna - 9 - Somnul ei si lacrimile ei

2009-09-21T15:15:00.001+03:00

Aşa ca o lăsa pe străina sa planga in continuare. In fond, erau somnul si lacrimile ei. Lua doar o pătura din dulap si ii acoperi trupul bântuit de vise. El se aşeza pe scaunul de lângă soba si ramase aşa, privind-o pe străina pe care o salvase, simţindu-se parca dator, tocmai din acest motiv, sa-i vegheze somnul înlăcrimat, aşa cum se simţise dator s-o smulgă din braţele marii, aşa cum se simţise dator sa o aştepte pe colega de liceu sa se oprească din plâns si sa o conducă acasă.
Isi amintea de Ea, de felul ei de-a fi – plina de viata, exuberanta. Nu-si amintea s-o fi văzut vreodată plângând. Se gândi daca asta o făcea mai puternica sau, pur si simplu, mai slaba, daca nu chiar mai fricoasa … Adormi.

Poveste de iarna - 8 - Uneori e bine sa plangi

2009-09-03T10:50:00.000+03:00

Ieşi din baie si o găsi pe necunoscuta dormind pe canapea. Avea un somn atât de liniştit, ca somnul unui copil lipsit de orice griji. In noua lumina, aceea artificiala a camerei, observa ca parul ei nu era tocmai negru, ci castaniu - închis, cu reflexe arămii jucându-se in lumina veiozei. Si nici nu era atât de lung incat sa-i treacă de mijloc, dar ii cădea totuşi pe umeri si i se risipea pe fata. Involuntar, se apropie de ea si, cu un gest reflex, ii dădu la o parte câteva din suvitele ce-i acopereau fata. Făcu surprins un pas înapoi de indata ce ii văzu chipul, căci dintr-o data somnul ei nu mai era unul aşa de liniştit pe cat isi închipuise el: necunoscuta plângea.
Preţ de o clipa nu ştiu ce sa facă - daca sa o trezească sau sa o lase in visul ei de lacrimi.
„Uneori e bine sa plângi”, ii şopti cineva din amintirile lui cele mai vechi. Era o fosta colega de liceu care plângea pe o banca, in parc. Încercase mai întâi sa afle de ce plânge apoi, esuand in acest plan, încercase s-o facă sa se simtă mai bine, s-o facă sa rada cumva sau măcar sa zâmbească, numai sa nu mai planga.
El se plimba atunci, fara motiv, prin parc. Chiulise de la o ora de la care nimeni altcineva nu a vrut sa mai plece. Si-a luat ghiozdanul si s-a îndreptat spre casa pe cel mai lung drum cu putinţa. Colega lui era singura si plângea liniştita, ca un suflet resemnat si trist, ce-si plânge rănile si toate lucrurile pe care le-a uitat sau le-a pierdut. S-a incapatanat sa stea lângă ea pana când nu a mai plâns, pana când, stergandu-si ochii inca umezi, i-a zâmbit aşa frumos încât, preţ de o clipa, i s-a părut ca s-ar putea îndrăgosti de colega sa. Dar si-a amintit de adevărata lui dragoste, de Sonia, si nu s-a mai îndrăgostit de colega ce plângea, dar niciodată nu a încetat sa o iubească un pic, măcar pentru ceea ce l-a invatat atunci – ca e bine sa plângi uneori.

Poveste de iarna - 7 - Straini

2009-09-03T10:49:00.000+03:00

Cert e ca, văzând-o pe ea îndreptându-se către moarte, imediat după ce el ii trimisese scrisoarea in sticla Soniei, îl determinase sa uite motivul pentru care el, la rândul sau, venise cu adevărat la mare.
Isi amintea acum doar de momentul in care o salvase si de tot ceea ce a urmat apoi: ii vorbise blând, ca unei adevărate prietene, i-a povestit pina si despre Sonia. I-a spus chiar si răspunsul pe care Sonia i-l dăduse când a întrebat-o ca animal si-ar dori sa fie. Străina i-a zâmbit atunci si i-a mărturisit ca si-ar fi ales sa fie tot 1001 de fluturi albi, dar din late motive. El a zâmbit la randu-i, dar in sinea lui : poate ca ceea ce i-a spus Ea nici măcar nu a fost adevărat, pe când vorbele femeii in negru erau mult mai convingătoare, iar glasul ei era mai şoptit si, pentru o secunda, a fost incredintat ca ceea ce i-a spus aceasta necunoscuta era un crampei dintr-un mare secret, un secret al ei, pe care in curând avea sa i-l impartaseasca tocmai lui, dintre toate sufletele rătăcitoare pe Pamant. Se enerva puţin pentru ca discuţia cu femeia in negru i-au adus întrucâtva aminte de Ea si de seara când o întrebase ce animal si-ar dori sa fie – un joc. Poate ultimul.

Poveste de iarna - 6 - Poate ca...

2009-09-03T10:46:00.002+03:00

Fu insa furat de alte gânduri. Isi amintea, ca de un vis ciudat, cum o zărise de departe, in timp ce el se plimba pe plaja. Era ca o umbra trista, rătăcitoare in lume. I se păru, la început, ca e un fel de duh, o fantoma naufragiata pe acele meleaguri de iarna si-si aminti ca, in loc sa se sperie, i s-a făcut mila de ea. Atunci o forţa inexplicabila îl atrase spre ea si in loc sa-si continue drumul ales s-a îndreptat către locul in care tocmai o vedea cum se îndrepta in largul marii. Isi lăsase mai întâi, grijulie, sandalele pe mal, apoi a intrat in apa: mai întâi pina la glezne, apoi pina la genunchi, si apoi tot mai mult, pina când nu i se mai zări decât parul plutind la suprafaţa lucioasa a valurilor. O privise in tot acest timp mirat, dar abia când ajunse pe malul marii, in dreptul ei, in locul de unde ea isi începuse calatoria fara întoarcere, realiza cu stupefacţie ca duhul ce părea ca isi doreşte sa se întoarcă la ai săi era de fapt un om in carne si oase, o femeie. Imediat ce isi dădu seama de acest lucru, el isi arunca paltonul pe plaja, se descalta in fuga si sari instinctiv in valuri, ca s-o salveze pe ea, năluca de pe plaja.
— Tu nu te schimbi? ii întrerupse ea visarea, întinzându-i un pulover. Mă îndoiesc ca ţie iţi este mai cald decât mi-a fost mie mai devreme, mai adăuga ea zâmbind.
— Corect, spuse el si se retrase la rândul sau in baie.
Şirul amintirilor întrerupte de vocea străinei fu reluat cu rapiditate…
Nici măcar nu se zbătuse. Se lăsase trasa afara din apele marii, aşa cum se lăsase purtata spre ele de cine ştie ce chemare misterioasa. Ar trebui s-o întrebe cum o cheamă, daca mai are pe cineva – vreo ruda, vreun prieten, care sa ştie cine este. Sau poate ca ar fi mai bine sa n-o întrebe nimic. In fond, poate ca a avut motivele ei si poate ca au fost întemeiate.

Poveste de iarna - 5 - Casa de la malul marii

2009-09-01T10:38:00.002+03:00

Ajunseră in fata unei case ce părea pustie. El scoase o cheie din buzunarul pantalonilor si deschise uşa. Intra primul ca sa facă mai repede focul in soba, dar nu uita sa o tragă si pe necunoscuta înăuntru, după el, căci aceasta rămăsese afara, privind la fulgii de nea ce începuseră iar sa cada.
— Cum te cheamă? O întreba el, după o vreme, sprijinindu-se cu spatele de soba ce inca nu se încălzise.
Nu era sigur ca doreşte sa-i afle numele, dar aşa i se părea ca mai castiga puţin timp de gândire – si avea atâtea la care sa se gândească.
Valiza lui era pe canapea, nedesfacuta. O deschise si scoase de acolo o camasa si o pereche de pantaloni pe care i le întinse. Ea îl privi nedumerita.
— Schimba-te, răspunse el pe un ton puţin poruncitor întrebării ce se ivise in ochii ei. Cred ca rochia ta trebuie sa fie mai degrabă un sloi de gheata decât un obiect de imbracaminte.
Ea ii zâmbi recunoscătoare si dispăru in baie, de unde reveni schimbata in hainele uscate, dar la fel de desculţa. El ii dădu atunci o pereche de şosete.
— Cine sta aici? Îl întreba ea in timp ce se incalta, cu o voce atât de senina, încât părea ca cei doi se cunosc de mult, inca de la început „sau poate ca”, isi spuse el, „chiar ne cunoaştem de la început. Poate ca si asta e un început”.
— Acum nimeni. E a unui prieten.
— De ce tocmai aici?
— Poftim?
— De ce ai ales sa vii aici, tocmai acum, iarna? Isi relua ea zâmbind, întrebarea.
El se sprijinise iar cu spatele de soba, in timp ce ea isi aranja rochia pe speteaza unui scaun de lângă el.
— Poate ca din aceleaşi motive ca si tine, ii răspunse el gândindu-se la ce ar fi vrut ea sa facă acolo, pe malul marii, daca nu ar fi oprit-o el.
— Adică sa te întorci acasă? Îl întreba ea neîncrezătoare ca motivele prezentei lor la mare ar fi fost aceleaşi.

Poveste de iarna - 4 - Sa ne grabim...

2009-09-01T10:33:00.002+03:00

Deodată, cealaltă ii zâmbi din spatele zâmbetului Soniei: era chiar in fata lui, luându-i Soniei locul si întinzând spre el o mana incredibil de alba, aproape străvezie, parca pentru a-l trezi.
— Cam frig aici, nu ti se pare?
Trezit de glasul femeii in negru privi in jur nedumerit si realiza ca se afla totuşi pe malul marii si ca imaginea Ei nu fusese decât o iluzie.
In fata lui se afla acum o necunoscuta in al cărei par întunecat se încurcase vântul si a cărei rochie de mătase foşnea aproape misterios la fiecare mişcare, încât părea o stafie rătăcita printre nisipuri. Si i se făcu brusc mai mila de ea decât ii fusese pina atunci mila de el si de dragostea lui îngropata de vie. Isi dădu jos paltonul si i-l puse ei pe umeri:
— Sa mergem înăuntru.
Necunoscuta rase – in jurul lor nu era decât nisip si mare.
— Unde, înăuntru?
— Cunosc eu pe cineva, o lamuri el.
Ea consimţi si îl urma. Mergând alături de ea nu se putea abţine sa n-o privească foarte uimit: era frig, poate chiar ger, căci el de când renunţase la palton simţea ca ingheata, dar ei nu părea sa-i fie catusi de puţin frig, deşi rochia ei era foarte subţire, ca de vara. Apoi ii privi picioarele si se cutremura: era desculţa - isi ţinea sandalele in mana si călca atât de liniştita in nisipul acela inghetat, încât părea ca in jurul ei era inca vara si ca nisipul era cald, poate chiar fierbinte, nisip de vara, ars de soare si uscat de vânt.
— Sa ne grăbim, ii spuse el cuprins pe neaşteptate de un fior rece, dar care parca nu se născuse din gerul ce domnea pe plaja. O prinse de mina si o trase după el, grăbind pasul. Aproape ca începuse sa alerge, dar ea se supuse fara cuvinte si fara întrebări acestui impuls al lui: părea a intelege ca el de fapt nu fugea de frig, ci de iluzia Soniei, de imaginea acesteia pe plaja.

Poveste de iarna - 3 - 1001 de fluturi albi

2009-08-26T16:03:00.001+03:00

— As vrea sa fiu 1001 de fluturi albi, cei mai albi, care sa ningă peste rănile lumii si sa le acopere, sa nu mai fie lacrimi, nici durere, ci linişte, ca o noapte înzăpezita sub aripile tăcute ale unui prea târziu si candid decembrie.
Vântul lua cu sine aceste gânduri îndepărtate, cu vocea si mai îndepărtata a unei femei despre care insa nu mai ştia nimic, nici măcar cum o cheamă sau daca a avut vreodată un nume, altul decât… Ea, cu „E” mare.
Tresari. Ea stătea acum in fata lui. Ţinea in mâini o cana cu ciocolata fierbinte si aburul băuturii se înalta spre tavan. Privind-o, isi dădu seama cum o cheamă – Sonia. I se păru insa ca toate acestea s-au mai întâmplat cândva, cu mult timp in urma, pentru ca el totuşi era pe malul marii, încercând sa o uite, si nu in alta parte, nu cu Ea.
Dar Ea insista sa-i zâmbească, aproape îndrăgostita, si-i spunea aceste cuvinte, aceste povesti despre fluturi albi pe care el le mai auzise odată, dar parca de la altcineva, si încerca sa-si amintească de acea cealaltă persoana. Aşa ca începu sa-si reconstruiască in memorie imaginea ei – era îmbrăcata in negru. Dar si Sonia era îmbrăcata in negru. Cealaltă femeie insa avea parul altfel – lung, ii cădea pe umeri si i se revărsa pe spate, dincolo de talie. Si rochia ei era lunga, din voal si dantela, foarte graţioasa si eleganta. Sonia insa avea parul scurt, la moda, si purta pantaloni si pulover.

Poveste de iarna - 2 - Pe malul marii

2009-08-19T13:15:00.002+03:00

Pe malul marii…
Plaja era pustie. Din când in când, cate un val se prabusea pe nisipul umed, fara ajutorul vântului, asemenea unui corp fara schelet, ca o imagine ce brusc cade, se descompune in ceata unor amintiri prea vechi sau prea dureroase.
„La mare nu ninge niciodată” – fusese primul lucru pe care si-l imaginase despre mare, când era cu mult prea mic ca sa se gândească daca e adevărat sau nu… Astfel ca el si-a construit de atunci, in sine, o mare doar a lui, peste care nu ningea niciodată. Doar ca, de la o vreme, începuse sa se facă destul de frig, atât in lumea in care se afla el, cat si in cea in care se afla marea lui, si parca începuse sa si ningă. Aşa ca a luat primul tren spre Constanta, doar pentru a se convinge ca la mare nu ninge niciodată, indiferent de opinia celor de la meteo.
Cu toate astea, sfidând legile nescrise pe care se bazase întreaga lui construcţie pelagica din subconştient, începuse sa ningă de cum a coborât din tren, cu fulgi mari, albi, ca petalele moi ale unei flori de gheata, adormita deasupra norilor.

Poveste de iarna - 1 - O scrisoare

2009-08-18T14:34:00.006+03:00

Voi incepe sa transcriu o poveste mai lunga si o sa o scriu in mai multe ... capitole...so... without further ado - prima parte:

„Ca sa nu te ratacesti, venind iarna pe cărările vechi, înspre mine, ti-am aprins o lumânare in fereastra de la mansarda, sa-ti fie ca o calauza a cărei lumina sa-ti îndrepte paşii către mine. Nu ştiu insa cum s-a întâmplat dar, pana la urma, tot te-ai rătăcit. Te-am aşteptat pana la Miezul Nopţii, dar tot n-ai venit. Atunci am alergat pe scări pana la mansarda, sa vad daca nu cumva vântul stinsese lumânarea din geam, lăsându-te astfel fara calauza luminoasa ce-ti îndruma paşii in fiecare noapte către mine.
Dar când am ajuns acolo am văzut ca vântul nu-mi stinsese lumânarea – aceasta arsese toata. Asteptandu-te nu au trecut doar ore, ci au trecut zile pe lângă mine si prin mine. Si toate zilele ce m-au străpuns au zdrobit in mine speranţa, sub picioarele lor desculţe, de ploi si de ninsoare. Aşa ca am închis obloanele geamului de la mansarda , am tras draperiile si am închis cu grija uşa in urma mea. Apoi m-am aşezat in balansoarul din gradina, gândindu-mă sa te mai aştept puţin: poate te-ai rătăcit pe alta cărare, urmând un drum identic, spre o casa identica, cu o lumânare aprinsa in geamul de la mansarda, crezând astfel ca e calea către mine.
Dar tot n-ai venit. Atunci am aprins un chibrit si l-am aruncat in frunzele uscate din spatele casei si am plecat. Focul s-a întins rapid in urma mea si a inghitit in pântecele sau uriaş frumosul nostru exil…”.
Bărbatul puse un dop de pluta sticlei in care introdusese hârtia făcuta sul si arunca in valurile marii, cat putu de departe. I se păru ca vântul a prins-o din zbor si a zdrobit-o in mii de bucatele din care a început apoi sa ningă – ningea cu ramasitele amintirilor lui despre vara.

Catre vara care trece

2009-08-18T14:17:00.001+03:00

A trecut August... nici macar nu am vazut cum s-a scurs pe langa mine, pe treptele insangerate ale mausoleului dedicat victimelor vietii.
Te chem, te invoc, te conjur, asa cum de mult nu am mai facut-o, sa imi fii iar umbra, sa imi fii iar demon, inger, calau, aripa stanga. Da-mi foc la suflet, la inima, la aripi, la petalele de trandafiri din clepsidra de praf si nisip a timpului meu...
Arde-mi ploile si imprastie-le cenusa pe malurile marii de la Capatul Lumii, acolo unde oceanele se revarsa in cer si pasarile adorm pe norii rasfirati din adancurile apelor.
Mie aici, printre oameni, mi-a putrezit inima... Piatra din care erau facute zidurile din jurul ei s-a crapat si otrava efemeritatii s-a strecurat incet in adancul ei, prin vasele capilare. A patruns adanc in ventricule si s-a revarsat acolo ca o molima a omenirii. Si inima mea s-a imbolnavit. S-au spart in ea ferestrele vechilor turnuri ce stateau de paza in fata paganilor. Si cioburile lor s-au imprastiat rapid in marea de sange ce-a inundat inima la cea dintai pompare dupa catastrofa.
Capilarele au inceput sa fie zgariate cu ura de cioburile tinute captive intr-o fereastra atata amar de timp, apoi venele, apoi arterele si inima mea a vazut ca eu sunt pe cale sa mor. Si atunci a inlemnit, ca un tei antic, batut de ploi si viscole, si inspre primavara nu a mai vrut sa infloreasca. A ramas asa, putreda, si o simt grea in adancul meu. Si din cauza asta si umbra imi atarna tot mai greu pe pamant, si aripile ma dor altfel decat ma dureau inainte.
Sufletul meu nu a fost niciodata al meu, iar acum inima imi e putrezita, si aripile nu stiu cat o sa ma mai tina sa nu zbor de aici. Deja sunt ca un copac fara radacini.
Agonizez si nici macar nu e acea agonie care imi dadea atata placere, ca o otrava servita din pahare verzi de cristal verzi, in zile toride de vara, cu dulceata de nuci.
Iti scriu, Straine, poate ma salvezi si de aceasta data...Poate imi trimiti ploi, sa ma inunde, sa ma inece, sa ma arda cu flacara lor nestiuta...
In vitrinele orasului apune soarele...e o incandescenta cunoscuta mie, dar deja nu imi mai doresc sa-mi deschid bratele si sa o port cu mine in inima... caci nu mai am cum...
Cand ma salvezi si pe mine?
Cand ma ierti?

Despre noi

2009-08-18T14:14:00.000+03:00

noi suntem de dincolo de umbre, fiecare de cate o parte a perdelei de lumina ce deseneaza granita taramului umbrelor.... de o parte esti tu, privind dincolo de oglinda, de cealalta sunt eu privind in oglinda si in ceata apelor de argint ne socotim impreuna cocorii ce se schiteaza pe cerul rasturnat in adancurile propriei fiinte.

ma gandeam ca nu ti-am mai scris de mult, de tare mult si ma intrebam daca mai stii sa zambesti...si eu cred ca totusi ai uitat, ai uitat de unde vine zambetul sau...pur si simplu ai invatat mult prea bine sa zambesti trist....

sunt lacrimi in noi, in amandoua....si nu pot sa nu ma mir: oare pina cand vom continua sa zambim trist?

ar trebui, sa stii, sa ii scriem.... poate isi va aduce aminte de noi

Proiectul... in engleza .... ca asa am vrut

2009-07-13T20:12:00.041+03:00

Cele ce urmeaza sunt cuvinte despre sentimente ce imi apartin mie si altora... e un proiect despre ... ganduri, sentimente... alte ganduri... nu exista o ordine ... nu exista o structura, nu exista nimic... doar soapte si ganduri si batai neregulate de aripi.

It all started something like this:

“Have you ever been in love? Horrible, isn’t it? It makes you so vulnerable. It opens your chest and it opens your heart and it means someone can get inside you and mess you up. You build up all these defences. You build up this whole armour, for years, so nothing can hurt you, then one stupid person, no different from any other stupid person, wanders into your stupid life. You give them a piece of you. They don’t ask for it. They do something dumb one day like kiss you, or smile at you, and then your life isn’t your own anymore. Love takes hostages. It gets inside you. It eats you out and leaves you crying in the darkness, so a simple phrase like ‘Maybe we should just be friends’ or ‘How very perceptive’ turns into a glass splinter working its way into your heart. It hurts. Not just in the imagination. Not just in the mind. It’s a soul-hurt, a body-hurt, a real gets-inside-you-and-rips-you-apart pain. Nothing should be able to do that. Especially not love.” (Neil Gaiman)
I don’t know what I’m doing. I think about how it could have been and there’s this voice in my head whispering: “say something you always wanted to say. This is your chance.”... so here it goes, I guess... it’s funny, because all that I’m about to write is not just mine... it’s some sort of feelings I added up from all sorts of people, from all sorts of places... It’s me in each and every letter, of course, but in some, there’s also someone else.
Such a lonely planet. Such a sad planet – I sometimes wonder “why?” I met so many people that never dared to be happy, they still don’t dare to be happy... they are scared... even more than I am and I think it’s all so strange.
I feel so confused and I feel all these emotions ripping me apart and I still don’t know what to do... I’m scared...but if I am to lose a fight, if I am to die drained of blood, with my heart ripped to pieces, I’ll be sure that my body will lie in the blood of my enemy, lying on the battlefield – fingers clenched on the swords’ handles, armour destroyed, bare-foot, with a the fierce smile of an warrior on my face – I will not die alone, I will not die without a fight. Somewhere, deep inside my weird heart, I still believe that love is out there, but it isn’t easy to find it, to see it... I will not lose this battle, as even if I’ll die fighting the wise will call it a victory. And this isn’t about you anymore – for some time I’ve been searching for this feeling... and at times all I can feel for you is just pity, as you were indeed, and sadly you still are, a mere human. I shouldn’t have tried to save you, as it was my doing so that brought me only a miserable blindness and a painful heart – sadly enough for me, that painful heart was created by me for you, it was my piece of me to you... love blinds.. But it’s only through my own desire to save you that I became blind – your only fault was that you took to your stubbornness to remain as human as possible and to deny me of your words and worries – you shut me down. And then you lied.
No matter what I do, I always forget to forget you. ... and it’s cold and it’s dark and the sun is embracing my wings of sorrow and I’m waiting for it to melt them... but it only makes them stronger... which makes me wonder, sometimes: Why did I choose you? Why did I choose to love you?
I’m losing my fucking mind...
Someone loves you...
I enjoy watching butterflies. Really I do. They kind of fly chaotically... from one corner of life to the other, but they don’t seem to mind, do they? Nobody seems to mind.
At one time you asked me what you would do without me... Are you still asking yourself that? The cuts you left are deep because of words like those... because I believed those words and I took them to my heart and I flew them in my twisted world and I believed them to be forever... I would never say such powerful things ... not unless I mean them. ‘Cause I believed you... I truly believed your fear of losing me...

I’m waiting for you... my idea of you..., who is not you, can never be you

... but I’m waiting...
Breathe.... I tell to myself... I have so much to learn... so much...
Breathe.... just breathe...

...I don’t know why I’m writing these lines... I know I’ll get mad later as you’ll probably say nothing.... as it will prove to myself I am just as weak now as I was before... on the other hand it will remind myself of some of the things I learnt and I wanted you to know (or maybe is just the me that wanted the other me to remember and maybe even reconsider the lines which you’re about to read. I don’t know for sure):

I learnt that just because someone doesn’t love you the way you want them to love you, doesn’t mean they don’t love you with all they have...
I learnt that I will die some day, and that the world won’t shed a tear and no echo of my falling flight will be heard in the mist...
I learnt that I have to accept myself for who I am and I shouldn’t struggle to be someone else - that won’t make me happy.
I learnt that even though pain is painful and loneliness is lonely, I still need to know who I can count on to pull me from the darkness and save me from the shadow.
Why did you not save me when I needed the safety of your arms? Why did you not stand by me when you promised to do so? Why did you let go of my hand as I was passing through the realms of my unspeakable fears? Why did you leave me when I needed you the most? Did I not deserve them – your feelings, your time, your help, and your care? Maybe I didn’t as I tried to conquer your human world and take you to mine... I tried to make you the ever after demon of my dreams – the one who’ll save me, the one who’ll need me, the one who’ll be there when I’ll need him, the one who’ll protect me, the one who’ll fly with me, the one who’ll run with me, the one who’ll care for me, the one who’ll fight by my side, together, with me...
I learnt that I would’ve lived to let you shine... but it didn’t matter... and I also learnt that even if it won’t matter to anyone else it will matter to me...
I learnt that I am afraid to run away... and some of my sorrows flow from my broken desire.
I learnt to expect nothing and that everything is possible.
I learnt that it’s sad when people you know become people you used to know... When you walk past someone like they were never a BIG part of your life. How you used to be able to talk for hours and how now, you can barely look at them.
...I learnt that, and because someone else said it before me and better than me, I’ll use his words:
I learnt that “people are afraid of themselves, of their own reality; their feelings most of all. People talk about how great love is, but that’s bullshit. Love hurts. Feelings are disturbing. People are taught that pain is evil and dangerous. How can they deal with love if they’re afraid to feel? Pain is meant to wake us up. People try to hide their pain. But they’re wrong. Pain is something to carry, like a radio. You feel your strength in the experience of pain. It’s all in how you carry it. That’s what matters. Pain is feeling. Your feelings are a part of you – your own reality. If you feel ashamed of them, and hide them, you’re letting society destroy your reality. You should stand up for your right to feel your pain.” (Jim Morrison)
I learnt that love exists. I know it does and I will dream of it until I’ll stop breathing. I’ll live in my world of summer and I will always smile when thinking of love. Even though, sometimes, I wish I had my smiles back from you, so I need not create new ones... and also, because I’m selfish and I don’t feel right now that you should keep them... I’m afraid you’ll forget them in the deep, dark corners of life and memory and they’ll slowly die away in tears, as they were meant to be happy, as they were meant for you, as they lived ‘cause you looked at them, as they existed only for you to smile back at them.
I learnt that I have to accept that after all this time and possibly some time to come.... it will be hard...because I wish I could tell you how after all this time, I still continue to love you every single day....It’s hard ‘cause if I could wish for one thing, I’d hear you call my name...
I learnt that it’s complicated; I learnt that it’s simple...
I learnt that this life is fragile...
I learnt that each day it’s a perfect day to be the perfect day.
I learnt that it’s important to know who you are and know it is enough.
I learnt that fear is the thief of dreams...
I learnt that I have a secret inside me... we all do... and this secret hurts like hell. But I don’t know what it is. And I want to let it out.
I learnt that we are not what we own...

I learnt that I am afraid that you will forget this... that... whatever we had... I had... me...
I am afraid I’ll forget sunsets and sunrises... I will forget sea, and sun, and whispers of joy... as I struggle to forget them, because I struggle to forget you... You were in Greece with me... you were in my beautiful dream of summer, and I fight to erase it as I fight to forget you, so I can ease my pain, so I can let you go... so I can never again write you or bother you.
I learnt do to things with passion, or not at all.
I learnt that I’m a dreamer, and I have to accept myself as such.
I know I have lost. I know you made me forget how to breathe, and sometimes you still make me forget how to breathe.
I learnt that today is IT. I learnt that I should live my life, with passion, with conviction, with joy. I should believe in love and soak in it. I should be my old self... I should take time and breathe and wonder and feel and rethink my life - my dreams - me.
I learnt that we never stop looking for something and this “looking”, this hunting of dreams and moments it’s what makes life exciting. The query, the search for that absolute something... the wings we grow bigger and wider and faster so we can reach that something, so we can define it and find it and grasp it entirely, with our hearts and souls and bodies, so we can finally be...
I learnt that there are good times, as well as bad times... and as for the bad times – that’s ok... all I have to do is look for the love in them.
I learnt that you should have known I’d leave... because as I’m writing these lines, and writing all those other lines...I’m slowly leaving you and I fear... I fear I have nothing to give, yet so much to lose... I’m still leaving; I’m still running ... even though I’m afraid I won’t come back, even if I’d ever want to, because I won’t know the road anymore, nor the steps... nor the clouds or the winds – nothing to show me how to recollect the shattered pieces of my broken dream of you, of my broken heart by you, nothing to remind me how or how to.
I learnt that I have to learn to be proud of who I am.
Each night when I go to sleep I close my eyes and try to see your face... and each night your face gets deeper and deeper in the abyss... I’m forgetting you.... the real you. I begin to not remember your love, even though at times I try to... I only remember my delusions and hopes, my own universe, my own desires and wishes, my own images of you, that “you” which belonged to me and which I know it always will belong to me... even if only as a shadow.

I learnt that being lonely is sad; that being lonely is lonely.
No one should ever be lonely.

I learnt about myself that I still want to believe that there’s some magic left in this world. And I learnt about myself that I will fight for that magic, I will fight to keep it alive otherwise my beautiful wings will prove to be nothing but tears of sorrow and moments of joy.
I learnt that age is of no importance, unless you are a cheese or wine; that you should speak the truth even if your voice trembles; that our journey through life is not about following a path, but about creating our own path.
I learnt that life rarely makes any more sense when things are done “in order”.

Life makes sense when we are centred in our hearts, when we are free, free enough to let go of resisting the beautiful, unruly ways in which our own, unique journey needs to unfold.
I still don’t know what love is, but I learnt what is not.

I know that tomorrow will not be as today, because tomorrow I’ll be happy.
I learnt that at some point I don’t love me, and now I try to find out if this is why you don’t either.
I try desperately & impatiently to learn that if something is not happening right now it doesn’t mean it’s never going to happen. It just means that I’m not ready for it...just yet.
Here I must stop for a while and remember to breathe. I need to breathe and think and learn ... and wait... and learn how to wait.
I learnt that almost all of us have so many masks we put on every day, but I don’t want to grow into one who suddenly realizes that she (or he) no longer knows which one is real.
I sometimes wonder what do you care about... and then I realize that I should find out what do I care about.
I feel that the only revolution that helps and saves us, that can make us better, is a revolution which will begin inside.
I see people every day not knowing – they don’t know that they’re beautiful, they don’t know that they’re strong, they don’t know how special they are – they are afraid, and yet they’re hoping... they seem to be 99.9 % sure that everything will go bad, but it’s the 0.1 % that keeps them hanging on. And to me... that makes them amazing – that strength of will which gives them hope even though it’s against their most powerful enemy: themselves.
I’m still studying on how I don’t always have to pretend that I’m strong, that there’s no need to prove all the time that everything is going well, that I shouldn’t be concerned what others are thinking, that I should cry if I need to.
I don’t know how much longer I can do this. I don’t know if I can just be your friend. I don’t know what to do. All I can think about is fucking kissing you. And I know you don’t see me that way. I am such a pathetic idiot. I am chasing you around... even though I shouldn’t.... even though I don’t want to. Because loneliness is anger given a better name and when you left me, you left me alone, you left me angry.

Dream...
Breathe...
Smile...
Breathe again...

So...are you happy now?
Sometimes I wonder what am I waiting for and sometimes I find myself yelling at you and telling you not to judge me. You don’t know how I feel and you have no idea how it feels to be me.
And I feel... I feel like sometimes I love you more than I could ever fit into a stupid little heart, such as mine.... more than I should ... more than I could...more than I want...
I miss being a kid... Because skinned knees are easier to heal than broken hearts...
I wanted so many times to thank you for loving me for me... and now I don’t know anymore... I don’t know... because you didn’t really mean forever, because you didn’t really need me, because you didn’t really stood by me for as long as I needed you... how could I know now if you loved me for me and even if you did, what difference does it make now, that you no longer love me... that you’re no longer here?
It is true, even if pathetic, that we all want to be loved. I suddenly find myself looking for you, waiting for you, missing you... hating myself for losing you.
I want to be me... I want that so badly, yet not enough, because I’m still running from the storm, whereas I should get out there and dance in the rain.
Time doesn’t exist you know, only clocks. Love exists.
It’s ok if you don’t know everything. Even me, for instance, sometimes, secretly, I actually enjoy life. And deep inside, I will never give up on my stupid, stupid dreams.

I’m scared... it’s scary being alone.
... And I know that you can spend minutes, hours, days or even months over analyzing a situation; trying to put the pieces together, justifying what could’ve would’ve happened ... or you can leave the pieces on the floor and move the fuck on.... but even if I know this, even if I’m aware of this, I still need you to know that I miss you; I miss you so bad.
And even though I wish someone would come and tell you what a fool you’ve been for making me fall in love, for saying those things to me and making me think that you meant them, I still miss you.
I was never on your mind was I? And now, still, am not, nor will I ever be.
I learnt that when you truly love someone, that person becomes a part of you, they become your life, your everything.
What I didn’t learn is how to let go of such a person...how do you let go of the only thing that keeps you going, that keeps you strong? The truth is that when you love someone, when you truly love someone, I think no matter what happens, whether you are together or not, they are in your heart... always... you never let go...
I still haven’t learn how not to need you.
Yes... I believe in love... Yes! I’m a dreamer... I’m happy with this... but I wish I didn’t feel so alone most of the time. I still look in the seat next to me, even after all this time. I’m worried I’ll never find someone who fits me as well as you did. At night, I’d like to fall asleep with you.
I look for you everywhere I go, hoping to bump into you. But I never see you. You’re not there. You’re never there.... and never were.
I learnt that it’s so much easier to be lost than found. It’s the reason we’re always searching, and rarely discovered – so many locks, not enough keys.
I learnt... I know...that just because I try not to talk about it...does not mean I’m over it, that I feel better, or that I’m ever going to be ok. You make me want to wish for a time machine – to go back in time, to rewind time, then hit pause.
There are many things I would like to say to you, but I don’t know how. You make me really confused. You make me doubt my emotions. I don’t know what to do ... and in the end all I really want to hear is ... I love you... because I love you. So true, so simple, so painful.
..so this is my life. And I want you to know I’m both happy and sad and I’m still trying to figure out how that could be... all left aside, all I can do is be me, whatever that is..
Sometimes it’s hard... because sometimes I need to know that I matter.
And in the end... after all this chaos...after all this time... I don’t even remember where it started and why.
This is probably me... all that I’ve gone through, all that I’ve felt and thought and felt again... with all the fears and the panic... the darkness and lights gone out...with all my troubles and my joys, my tears, my laments, my never ending struggle to keep my balance high on a wire.
There are no other words and I’m smiling, because I realised that ....
...I wanted you to suffer, I needed you to feel my pain, my hurt feelings, my broken heart – to feel the sour taste of my blood flowing from inside out, dripping from my bleeding heart on my fingers, on my lips, on my eyes – blinding me, silencing me, shutting me down. But I realised how inane this would have been. Nonetheless, after all that happened in my twisted world at the End of the Earth, I need you to know that the remnants of the heart created for you – to love you and for you to love back – are now entangled in one last desire:
I wish I didn’t feel for you anymore.

Breathe......just breathe...

Se apropie...

2009-05-16T13:40:00.005+03:00

In sfarsit... s-au deschis toate, la umbra unor copaci care erau acolo dinaintea lor, la adapostul unor umbrele facute special pentru ele... Terasele sunt toate acolo, presarate ca in mozaicul unui copil nestiutor in ale esteticii moderne, dar care simte in adancul firii lui aproape albe, culoarea pe toate stradutele prafuite ale unui oras care vara nu mai stie de el.

Cred ca Bucurestiul se vede cel mai frumos din satelit, atata culoare cred ca nici in fantanile incremenite in lava ale Pompeiului nu s-a vazut. Cred ca din cauza asta Bucrestiul a trecut peste atatea si inca trece si e ocolit de multe... Stelele l-au vazut de sus si s-au indragostit de el. Si ii trimit lui toata lumina soarelui - ele nu stiu cum e jos, pe strazi, pe aleile prafuite, pe malul unui rau ce pare sa curga invers, ele il vad doar de sus si zambesc fericite:"Cata culoare" isi zic ele. Lor le plac culorile vii, tipatoare, stridente. Ele nu se pot bucura de culori asa ca se incanta la cea mai mica licarire a unei sirene de politie ce alearga niste pusti care cu un Audi A6 traverseaza in cursa Piata Universitatii la Miez de Noapte.

Lor nu le e frica sa se otraveasca, asa cum le e frica celor ce stau mai aproape, lor nu le e frica de tentaculele uriase de praf si poluare pe care acest oras le arunca in jurul lui... caci ele sunt departe si il vad nespus de frumos.

Cred ca Bucurestiul este cel mai carismatic personaj negativ din lume... Sunt unele filme in care stii ca eroul e chiar rau, nesuferit, rece, periculos... Dar are un zambet si un fel de a fi ... Si e zambetul ala care are un je ne sais quoi care te ameteste, te duce pe cele mai inalte culmi si te lasa sa cazi, sa te prabusesti pe asfaltul incins, in mijlocul nenumaratelor terase, dar nu poti sa te superi - iti iei o bere si iti mai chemi niste prieteni. Pe care ii gasesti tot gratie acestui personaj negativ. Si atunci, desi vezi cum baietii buni se chinuie sa il prinda, sa il doboare, stii in adancul tau ca el nu poate fi altfel decat liber, altfel s-ar schimba. Si in plus, il iubesti, chiar si cand esti la capatul puterilor si simti ca inima ti se sparge in bucati, pe el - tradatorul, care ca un amant ce stie ce face, desi nu te-ar putea iubi niciodata, te imbratiseaza cu razele soarelui sufocant, te mangaie cu lumina lunii si te invaluie in parfumuri de iasomie, si cucerindandu-te pentru a mia oara te saruta cu ploile lui de dulce otrava....si carismatic, iti zambeste.

La naiba cu zambetul tau, iti vine sa-i zici, dar incepi sa zambesti si tu, asa aiurea, la vitrinele bulevardiere, la soare, la asfaltul in care ti se cufunda picioarele si iti zici ca poate asa e si cand mergi pe nori si iti zici doar ca mergi pe nori ....

Ce amant nemernic, ce amant etern, ce noroc are cu strazile lui intortocheate, cu clipele lui de soare, cu dragostea neconditionata pe care i-o daruiesc stelele, cu zambetul lui demonic - e suficient sa il vezi cum surade o data si ti-a furat sufletul (il ia si il ascunde in vitraliile palatului Sutu, pe Calea Victoriei, sau aiurea printre povestile de vara de sub castanii de pe Lascar Catargiu), cu piesele lui de mozaic.

S-au deschis terasele. La sfarsit de saptamana meciurile campionatului national de fotbal se pot vedea la orice intersectie. Te invit pe malul Herastraului, la o pina colada sau o tequilla sunrise. Te invit pe malul Cismigiului, la lumina felinarelor sa bem o Cuba Libre... si in plasa asta de lumini si fum, sa ne iubeasca si pe noi stelele, macar o clipa!

Elegie - Octavian Paler

2009-03-24T14:53:00.005+02:00

Mai bine sa umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

sa uitam mortii neingropati

si vantul sa cante singur

ce mai e de gasit prin cenusa,

mai bine sa ne ducem departe de ranile noastre,

sa nu regretam nimic si sa cultivam trandafiri,

mai bine sa fixam sarbatorile

in zile fara memorie,

mai bine sa ducem ucigasilor crini

si sa-i declaram inocenti,

mai bine sa convingem fantomele

sa ne lase in pace,

sa ne ducem departe de ranile lor

si cat mai discret,

sa nu deranjam cu tristetile noastre pe nimeni,

inainte de a spune ca toate acestea-s firesti.

Ianuarie... cred ca ma pierd, imi pare rau...

2009-01-22T17:15:00.005+02:00

...dar la sfarsitul acestei calatorii in care ma simt de parca ma plimb cu picioarele desculte prin praf de sticla si pulbere de stele, oarba, pipaind prin cenusa fumeganda, cu aripile arse de flacarile ce inca tresar din colturi nebanuite, cu sangele scurgandu-mi-se de pe frunte de ploape si innecandu-mi irisii, cu si mai mult sange incurcandu-mi-se intre pene... si in tot acest timp eu tot plangand, cu lacrimi fierbinti ce imi mai curata obrajii imbacsiti de rumegus si fum, de sange si alte lacrimi, mai vechi.... la sfarsitul acestei calatorii cred ca o sa mor.

Voi fi cautat, tot pipaind, ideea de tine care sa vina sa ma salveze si imi voi fi ars deja pielea de pe degete, caci tot ce voi fi atins deja va fi fost ars dinainte si in dorinta sa de viata focul va fura cate o parte din mine de fiecare data cand ma va simti aproape.

Aripile mele vor incepe a tremura si tot mai multe pene vor incepe sa se scuture din ele si se vor imprastia peste tot prin incapere... ma voi intoarce in disperare sa le prind pe fiecare dintre ele si praful de sticla imi va rani si mai mult talpile picioarelor pina ce nu ma vor mai putea tine si voi cadea in genunchi.

Si atunci genunchii vor incepe si ei sa imi sangereze, si palmele, si coatele.... si cu mana manjita de praf, cu mana ce nu mai simte nimic caci e arsa, voi incerca sa imi sterg ochii orbi... si sticla lipita de mina si sange imi va zgaria ochii .... Si in tot acest timp aripile mele vor continua sa tremure si penele mele vor continua sa zboare de colo colo de jur imprejurul meu.

Si eu te voi astepta. Voi ramane in genunchi sa te astept pe tine. Si voi astepta voi astepta voi astepta ...voi astepta caci deja nu mai pot sa caut, deorece nu mai vad, deoarce nu mai simt, deorece nu ma mai pot ridica, deoarece deja in jurul meu se vor fi strans intr-un cerc bestii avide de sange.... Si in tot acest timp aripile mele vor continua vor continua sa bata fara mine .... si in tot acest timp eu voi zambi caci ma gandesc la tine, la tine, si nu ma mai gandesc de fapt nici ca vii, nici ca te astept, ma gandesc ca eu te iubesc pe tine si atunci zambesc ca mi-esti drag si as vrea sa te iau in brate si sa te salvez in continuare, sa te iubesc in continuare.... sa te pot iubi in continuare....

Si in tot acest timp eu voi zambi... si in tot acest timp aripile mele or sa bata tot mai tare... si la sfarsit, desi vor fi pierdut multe pene, desi o parte din structura lor va fi deja rupta, se vor intinde, si intinse la maxim vor continua sa bata, ridicand si coborand cenusa si praful de sticla si pulberea de stele din jurul lor si al meu. Si cercul tot mai strans al bestiilor avide de sange se va largi un pic, de teama lor.... si intr-un final de mine se va apropia o veche prietena, Ela. Ma va privi cu mult drag, si va vedea totusi ca eu zambesc...si ma va lua din mijlocul lor, din mijlocul bestiilor acelora, din mijlocul cenusii si ma va lasa la marginea marii Egee, acolo unde cu tine am construit o casa alba, perfect alba, si unde am deja un caine si o pisica, si un ponton si o barca si nu e nimic de jur imprejurul meu.

Ma voi retrage linistita, ciudata si in pustiul alb al delirului meu muribund, Ela ma va ucide si eu voi deveni tot una cu praful de sticla si pulberea de stele....

Si in tot acest timp aripile mele le va fi luat Ela....

Asa ca imi pare rau, dar mi-e tare teama ca la sfarsitul acestei calatorii voi muri. Cred ca ma voi pierde si nu voi mai fi niciodata eu.

Septembrie - note de egoism

2008-09-16T12:05:00.003+03:00

A.R. Rahman - Waltz for a Romance asta ascult acum si probabil ca o sa continui sa ascult in urmatoarele momente. Si cred ca o sa re-ascult Chopin si Liszt. Au stat in tot acest timp in playlist-ul meu si eu i-am ignorat pentru ca nu era momentul.
Acum e momentul. Cred ca mereu va fi momentul.
Cred ca o sa plutesc o vreme pe acordurile astea.
Hmm.... si poate o sa gasesc un slogan pe care sa il pun stea in fruntea brosurii mele verzi despre minuni tehnologice si clienti uluiti de splendoarea serviciilor si caracteristicilor.
Daaaa... who knows?
Acum... aripi intinse si zbrrr!
Ha! si mai ales: Sic!

Decembrie

2007-12-11T22:42:00.000+02:00

Daaaa...Decembrie, schitat prin mazga rece dintre Strada Tunarilor si Lacul Tei, pe sub felinare galbene, prafuite, pe strazi innamolite, ramate toate (cu "a rama" de la "porcul rama" :D) de la un capat la altul, serpuind alene pe langa politisti plouati si obositi, plictisite de traficul neincetat.
Decembrie, trecand alene in cizme de cauciuc pe alei infundate, asculta in castile de la mp3 player acordurile muzicii unui pian. Nascoceste simfonii halucinante, in aburi de vin fiert si lumini de Craciun, printre ploi si noroaie, pe sub stresini murdare, pe langa soferi grabiti si pietoni deprimati. Acopera cu muzica lui muzica de colinde mecanica din toate jucariile chinezesti ce impanzesc tarabele.
In sfarsit Decembrie. Si in Tara Minunilor. Intr-un univers paralel ninge de o saptamana deja. Paltoane imblanite si maini ascunse sub manusi se ingramadesc in lumea alba, de nea. Sunt multicolore toate aceste siluete si se grabesc sa daruiasca. Pasii lor lasa urme albe in zapada si zambetele lor sunt luminoase sub muscatura gerului ce le coloreaza mai mult obrajii si buzele.
Intr-un univers paralel visez ca imi iau un pat zburator.
"Absurd! Nu exista!" se grabeste sa imi explice o voce a realitatii. Privesc zambitoare si nu ii raspund. De parca imi pasa mie... Ma voi tolani in nori, in patul meu zburator si o sa privesc fericita la lumea din universul paralel. E drept ca si aici, si acolo, sunt toti la fel de grabiti. Si poate ca peisajul nu ii avantajeaza pe unii, dar ii prefer pe cei din universul in care ninge de o saptamana pentru ca ei se grabesc sa daruiasca.
Inca imi imaginez cum va ingheta totul la Miezul Noptii si fulgii de nea vor colora si Tara Minunilor cu diamantele lor multifatetate si cu muzica lor ne-auzita de nimeni. Inca mai sper, dar in secret, ca se va inzapezi Bucurestiul si ca toata lumea, dar ABSOLUT toata lumea va trebui sa stea in casa sau sa iasa pe jos in zapada alba, perfect alba.
O sa rad atunci si o sa ies si eu, ca sa desenez ingeri in omat.
As vrea sa spun ca acum voi reveni la visul meu, cu pat zburator si univers paralel, dar m-am decis sa imi pun toata energia in indeplinirea visului de inzapezire a Bucurestiului. Poate atunci mai invatam cate ceva, nu de alta dar...mie chiar imi place aici.

Alta poveste de iarna (pentru cineva careia ii e dor de povesti )

2007-11-22T11:54:00.000+02:00

A fulguit zilele trecute. A inceput timid, de parca niste degete marunte palpau grijuliu aerul sa vada cat de rece e afara. Apoi si-au facut parca un pic mai mult curaj si fulgii au devenit tot mai mari, pete de alb pe cenusiul involburat al strazilor si al sufletelor. Un dans iregulat, cu pasii secreti ai fulgilor de nea, pe muzica lor ascunsa, nestiuta, neascultata de nimeni.

Stii ce ar fi fost frumos? Sa se fi stins luminile pe strada… sau, de ce sa mint. Ar fi frumos sa se intample asta si acum. Sa se stinga luminile pe strada si sa se lase o bezna infernala in care nimeni sa nu vrea sa se strecoare. Poate doar zapada. Sa se vada fulgii stralucind in lumina lunii. Petalele lor de diamante multifatetate sa rasfranga lumina acestui inger nocturn.

Si in incredibila liniste asternuta in orasul inghetat si aruncat in intuneric sa se poata auzi pasii discreti ai Iernii si vocea suava a zapezii cantand cantece de leagan.

Iti poti imagina sclipirile dese ale petalelor multifatetate din fulgii de nea? … Ca ochii luminosi ai unor zane imbatate cu vin fiert, fermecatori sub bataile dese ale clipirilor ascunse sub niste gene lungi, de raze de luna?

Iti poti imagina cantecul zapezii desenand soptit note muzicale prin peretii de sticla innegrita cu cerneala ai noptii sau pasii usori de nimfa inghetata ai Iernii? Iti poti imagina cum s-ar strecura toate aceste zgomote unice spre urchea ta, unic trecator pe strada? Pierdut, debusolat, singur in fata acestei minuni.

Sa vezi ca ninge si sa stii ca nu mai e nimeni afara sa vada asta…Si intunericul cu aripi smolite ce s-ar asterne peste pana de curent si ar inchide usile si ar opri masinile, te-ar imbratisa pe tine in mrejele lui. Si acolo, in abisul intunecat, ai putea sa vezi cum din centrul sau rabufneste cu aripi de aur Luna si in luna… Ei – fluturi mari, ca niste fulgi de nea din petale de diamante mutifatetate, se rasucesc in desene incandescente pe cer, pe ape, pe pamant si stralucesc asa cum nu ar putea nicicand sa straluceasca in alta lume, decat in acest abisal intuneric. Si sunt cu totii inlantuiti in acest dans al muzicii sferelor – cantcele de leagan ale zapezii, pe fundalul ritmat al pasilor desculti ai Iernii.

Ce ai simti atunci?

Totusi zapada de zilele trecute s-a oprit brusc. Nu stiu cine a speriat-o si nu stiu de ce s-a speriat. Au ramas strazile aglomerate si reci, trecatorii grabiti, pasii marunti ai Toamnei pe alei inghetate, cautand colturi de oras in care sa isi ascunda cele mai aurite frunze si cele mai stralucitoare carari. Poate vreun extravagant navigator al acestui ocean de monotonie va gasi comorile ascunse ale fiecarui anotimp.

Acum e doar Noiembrie, desi semnele iernii se deseneaza aprig pe parbrizele ce au inceput sa inghete dimineata. Soarele ranjeste dramatic din spatele unor vanturi de gheata. Si e frig…In orasul iubit de stele cateva suflete clandestine spera in secret sa ninga. Si o sa ninga… iar atunci voi scrie o alta poveste.

De ce aici - a se vedea concluzia

2007-11-15T17:00:00.000+02:00

Motto: "Be what you would seem to be - or, if you'd like it put more simply - never imagine yourself not to be otherwise than what it might appear to others that what you were or might have been was not otherwise than what you had been would have appeared to them to be otherwise" (Alice in Wonderland, The Duchess)

Personajul meu favorit? Pisica de Cheshire... a se vedea poza alaturata. Eroina mea favorita? Alice in Tara Minunilor...Cred.. nu stiu, sincera sa fiu. Asta pentru simplul motiv ca nu pot sa pun punctul pe i la absolut nimic in acest moment. Mai intai ca STIU ca azi e joi, 15 noiembrie, sau cel putin asa ar trebui sa fie, desi in spamurile de azi am primit mesaje datate cu 3 decembrie 2007... sa revenim la ce imi place mie mai mult.. adica la mine... Asam...de ce nu pot fi sigura de nimic azi? Pentru ca in calendarul coltului din dreapta (mea) monitorului scrie ca e joi (da, windows in romana... stiu! si eu sufar), dar eu am acel sentiment unic si transcedental de vineri. Si imi tot zic: bei! deci! e joi, da?! Si imi tot raspund: habar nu ai tu de nimic! De parca ar conta ce zi e azi... deci! nu conteaza, da?!

Si apoi ma gandesc ca ti-as scrie aici de unele si de altele, despre ce a mai zis sau ce a mai facut pisica de Cheshire. Dar sincera sa fiu parca nu ar avea sens. La o adica ai putea citi si tu cartea sau ai putea sa o cauti pe net si sa te bucuri de ea si de citatele pisicii asteia despre care vorbesc eu, poate la o gura de soba (ha! ha! nu te asteptai la asta, nu? Eu personal nu ma asteptam ca degetele sa ma duca asa de departe)...

Una peste cealalata insa, eu am inceput acest capitol cu un motto despre cum sa fii cand nu esti pentru a nu fi altfel decat ai putea fi fara sa vrei, in dorinta ta de a fi tu, altul decat ai vrea tu sa fii.

Asa ca vom vorbi despre a fi cine ai parea sa fii. Mai intai ca e joi, si nu vineri. Apoi ca iar ploua, si iar e intuneric si iar nu imi place. Si apoi ca merg cu ai mei colegi la o bauta. O mai tii minte pe colega ce si-a dat demisia? Ei bine, azi e penultima ei zi. Drept urmare iesim toti la o beuta. Si eu sunt cu masina (splendida de mine!). Le mai tii minte pe alea cu: masina+Bucuresti+ploaie+18:00H+alcool=LOVE? Si macar daca as fi avut si eu pe cineva pe care sa blamez pentru acest surghiun. Sa pot urla din toti rarunchii: "Da, bai! tu esti de vina!!!TU!"...dar nu! Nu am... Ma autoflagelez... Mdeah...Bun. In vreo juma' de ora ne urcam toti in masina (inca o data va rog:"Bravo!" mie) si plecam spre un restaurant subteran a carui vicinitate de vreun loc de parcare cat de cat digerabil este indoielnica ... In fine...

De pe strada se aude ploaia si un bec suspendat deasupra carosabilului care face scurt circuit... ceea ce ma duce spre concluzia acestei seri mirobolante... o conversatie dintre Alice si Pisica de Cheshire: "Dar nu vreau sa fiu printre oameni nebuni" remarca Alice. "O, dar nu ai de ales. Toti suntem nebuni aici. Eu sunt nebuna. Tu esti nebuna.""Cum stii ca sunt nebuna?"spuse Alice."Trebuie sa fii", raspunse Pisica,"altfel nu ai fi venit aici."

Monden - alta zi de luni

2007-11-12T17:45:00.000+02:00

Plictisitor... a mai trecut o zi de luni.. si incepusem atat de bine. Dar atat de bine! Furioasa pe miscarea de revolutie a corpurilor astrale, faptul ca soarele apune la Apus si rasare la Rasarit, furioasa pe tot ceea ce misca, pe tot ce respira.... pe absolut tot.. si apoi, pe la pranz, de la atata mancare, am obosit si mi-a scapat furia printre degete. Am ajuns la un asa nivel ca a inceput sa imi para rau ca le pusesem gand rau tuturor de dimineata.
Colegii mei sunt la acelasi laptop de data trecuta, in aceeasi formatie, se uita la acelasi soft. S-o fi oprit timpul de atunci? Nu cred, ca acum nu mai ploua e doar foarte frig... moment meteo important. Si ca sa fiu extrem de sincera cu tine, azi nici macar nu mai e luni.
Am inceput sa scriu de luni, este foarte adevarat. Dar am ajuns in aceasta splendida zi de marti (tine-te bine si scuipa de trei ori in san daca esti superstitios) treispe'. Mdeah... e ziua aia cu trei ceasuri rele, cu o pisica neagra mieunand pe caldaramul rece al aleilor obscure ale orasului. Ca atare azi e ziua aia, cu vrajitoare zburand pe maturi ciufulite, prin pustietatea ceasurilor blestemate, pe care nimeni nu stie cand sa le astepte.
Eu personal ma ocup de acest blog. Din cand in cand dau save, ca ceasul rau sa nu imi buseasca netul sau mai stiu eu ce, cand sunt mai rau si mai rau purtata de vanturile inspiratiei. E vreo 12. Zicea cineva, mai demult, ca ceasurile astea rele, toate cele trei, ar napadi precum paianjenii, pina in ora 13:00 (Ha! Ha! marti 13, ora 13...in fine) Si daca treci de ora asta a 13-a, gata! nu mai vine nici un ceas rau...Cica. Acuma nu stiu, ramane sa speram.
Mdea, ziceam ca a mai trecut o zi de luni. Pina la sfarsitul zilei asteia o sa mai treaca si o zi de marti, si tot asa, o sa mai treaca o saptamana...
Nu prea sunt multumita de liniile scrise mai sus, dar asta e. Trebuie sa continui sa scriu. Poate ca o sa fiu mai inspirata data viitoare.
De deasupra orasului zgribulit, iti urez sa ai trei ceasuri fermecate.

Monden - Luni

2007-10-29T16:32:00.000+02:00

Ma uit la colegii de birou si ma mira ca nu par a intelege ca azi e luni.
Eu am respectat mereu ziua de luni, inca de cand am constinentizat existenta ei.
De cateva ore bune stau aplicati asupra unui laptop si admira functionalitatile unui soft care pe mine ma lasa rece. Lor pare sa le placa.
Afara e o atmosfera tipica pentru dupa-amiaza unei zile de toamna tarzie si anume ploua. Ce poate fi mai frumos decat sa ploua toamna, mai ales atunci cand nu esti acasa sa dormi sau sa te uiti la ultimele filme si / sau seriale? Si ploua asa, in ciuda, cu stropi reci, ca niste ace mai mari de apa. Si iti intra pe sub piele, pe sub palton, te ingheata si injuri copios. Nici tigara nu poti sa o mai tii in mina cum trebuie. Nu iti mai vine nici macar sa iesi afara si sa fumezi, ca sa te bucuri si tu de putinele otravuri legale oferite de viata.
E al naibii de frig si de ploaie. Peste toate astea sta sa cada un cer cenusiu, cu nori plini cu - ce altceva? - apa de ploaie. Si mai e si luni.
Si iata-i! Colegii mei, admirand un soft de cateva ore bune cu incantarea unor copii carora li s-a dat creta. Undeva, mai spre marginea grupului sta colega ce le-a dat creta si ii priveste cu gandul la oferta ce tocmai a primit-o. Colega mea care o sa plece... nici ea nu isi da seama ca e luni. Pentru ea luni va fi un pic mai incolo, cand isi va pune ceasul sa sune sa o trezeasca de dimineata.
Pentru mine a fost luni de la prima cheie de motor, trecand pe la dentist la prima ora, continuand cu sedinta de luni si apoi pranzul de luni.
La mine a fost luni toata ziua, cu semne mari, crestate pe caroseria nervilor mei. E luni, bai! La ce naiba te astepti?

Indemn

2007-10-29T09:08:00.000+02:00

Mi-e nesuferita lumea asa cum este, cum coboara, cum urca, ca un montagne rousse gandit de un nebun cu IQ-ul lui Einstein si visele lui Da Vinci.

Si parca totusi nu imi este nesuferita, parca totusi imi place sau poate ma fortez sa imi placa sau poate ma fortez sa nu imi placa... Cine naiba sa ma mai stie si pe mine?

Eu una m-am saturat de fitele si talentele mele, pe de alta parte sunt eu... Si imi sade al naibii de bine in pielea mea...

Tastatura asta scartaie... Fir-ar!

Ascult Placebo... Placebo imi place...dar nu am fost la concert...

Oare viata are gust? Oare am gustat din ea atat cat trebuie? E interesant ca toata lumea stie sa faca o metafora din viata: scena (genialul de Shakespeare, ar fi fost bogat acum numai daca patenta ideea asta), ciocolata (pina la urma nu cred ca mi-a placut atat de mult Forrest Gump, sunt totusi o cinica, doar ca rareori sunt cu adevarat prinsa ), restaurant(cred ca.. nu stiu), curva (asta merge bine... curvele costa bani, in ultima vreme cam asta se si incearca in societate - sa reduca totul la bani si la o satisfactie de moment - cred ca pina la urma, pentru unii, fericirea e un bun de o anume durata, ce se poate cumpara in rate sau cu banii jos - scuze de influenta unui anume cantec :P)... Viata e multe...

Si deasupra noastra planeaza umbra a ceva mai mare...care ne mai sperie uneori, dar nu ne sperie de fapt decat asa, in limita bunului simt. Revista Cosmopolitan nu va accepta niciodata prezenta unei cruci cu alta semnificatie decat Dior sau Cardin ...Trist, nu crezi?

Mai tii minte povestile de dragoste din liceu? Dar nu neaparat alea adevarate, alea visate.. reveriile exotice ale unui adolescent folosit drept stadion olimpic pentru hormonii cu pregatirea unor atleti kenyeni la Olimpiada de Vara. Alea imi plac.. de ce mai mult cele visate decat cele reale? Pentru ca alea nu se terminau niciodata, si acum sunt. Daca o sa iti scotocesti cu atentia memoria viselor vei vedea ca o particica din tine este inca impreuna cu EL, sau acea EA... Sunteti pe plaja acum, pentru ca e vara.. si sunteti poate cel mai frumos cuplu din lume. El zambeste a la Brad Pitt sau poate Keanu Reaves sau poate altfel, dar stii ca e un zambet numai pentru tine.

Nu conteaza ce s-a intamplat intre timp - o bucatica din sufletul tau viseaza la dragostea din adolescenta : El iti duce cartile si te lasa in fata blocului...

Cred ca cel mai mult imi place la aceasta lume e modul in care viseaza, de dimineata pina seara...

Am fost la Sibiu. Trebuie mers si la Sibiu - desigur nu e precum Bucurestiul - nimic otravit si iscoditor aici, nimic diabolic - parca Bucurestiul ar fi Intunericul si Sibiul - Lumina . Nu se poate fara niciuna. M-am simtit ca in alta tara, ca in Maastricht.

Trebuie sa vezi si Sibiul.

Cam atat iti scrie o cinica indragostita de visele ce planeaza deasupra acestei lumi, din orasul cu respiratia otravita

Confesiune "emailata" in Iunie - incercare de introspectie

2007-10-29T09:00:00.001+02:00

Ma plictisesc... daca in vreun caz te asteptai la un email din cele pe care le trimit eu de obicei, te anunt ca asta te va dezamagi.
Nu calatorim pe nicaieri azi, nu servim nimic, si nici macar nu observam diferite chestii de prin univers...
Este un mail simplu, realist si brutal, despre mine. Mie imi este lene, imi e atat de lene incat ma termina ideea ca trebuie sa stau la servici pina la sase. Am ceva de facut, asta e clar. Dar acel ceva se va termina inainte de sase si ma termina perspectiva de a ma plictisi mai tarziu. Prefer sa ma plictisesc acum si sa iti scriu tie emailuri despre mine.
Deci... in cazul in care te intereseaza (posibil ca nu, caz in care ar trebui sa iti fie rusine cu tine, pentru ca eu sunt acea persoana dubioasa din viata ta, care rareori vorbeste pe fatza despre ea... deci iata ce email inedit:P).....
Uf... mi-e lene pina sa si selectez emoticoanele din lista, mi-e lene sa tin ochii deschisi, sa stau dreapta, sa bat la tastatura.... E vara.... e incredibil de nedrept ce mi se intampla... sa stau vara la birou, sa nu am eu vacanta vara, toata vacanta de vara.
M-a mintit cineva mai demult si mi-a zis ca o sa am un soc doar prima oara cand o sa imi dau seama ca a venit vacanta si eu trebuie sa muncesc. Zic ca m-a mintit pentru ca eu am acest soc de fiecare data cand vine vacanta de vara.
De ce sa te mint? De cele mai multe ori, o particica din mine isi face bagajele si pleaca sa se plimbe. Macar de atata libertate ma pot bucura si eu, nu? Particica asta este o fetita simpatica, pe care mie imi place sa o numesc Kiki, de cand am vazut un anime cu o vrajitoare dragalasa, ce purta acelasi nume. Evident, Kiki are si o pisica, ambele Kiki, si cea din anime, si bucatica mea plimbareata.
Seara ne intalnim amandoua la mine in dormitor care, dupa caz, ba este verde ca luminisul unei paduri, ba este poiana din fata casei de la tara si ne urcam amandoua pe o sura de paie si stam de vorba. Eu ii povestesc cate si mai cate sunt de facut la servici si in viata de zi cu zi, si ea imi povesteste ce a mai vorbit cu Marea, cum si-au zugravit casele in alb grecii de pe malul Egeei, ce sarbatori au mai fost prin Rio si cu ce isi mai pierd timpul liber portughezii.
Astazi a plecat, pentru a nu stiu cata oara, la mare.
E cam trist pe aici fara ea, pentru ca era un copil vesel, care imi amintea de fiecare de data ca nu nimic nu trebuie dramatizat si ca lucrurile trebuie luate ca atare. Si imi zicea mereu sa nu ma enervez.
Si cand nu ea, daca cumva ma enervez, incerc mereu sa imi aduc aminte sa respir si sa
trec mai departe.
Norocul meu este ca sunt incredibil de uituca, asa ca inainte de a despica firul prea aprig in patru, uit de ce eram suparata, imi trece tot si uite asa trec si eu mai departe.
Dar asta nu inseamna ca acum nu imi e foarte lene... Doamne, si ma enerveaza si colegii care stau cu mine in birou, si isi exerseaza atributiile de servici intr-o tacere desavarsita. Cel mai rau sunt suparata pe colegul ce are biroul in spatele meu, pentru ca nu e nostim. Poate ca el o fi nostim, desi am asa un feeling, ca de fapt nu e. Cred ca nici macar nu e feelingul meu, ci e al lui Kiki.
Kiki isi gaseste mereu copii cu care sa se joace. La colegul din spate, mi-a zis ca nu a gasit nimic. E genul ala de om, cum ii zice? A,da! Om mare! Uffff.... mai am inca 40 de ani pina sa ajung om mare... si nici atunci nu sunt ferm convinsa ca o sa vreau sa cresc. Imi plac prea mult vacantele de vara. Nici macar nu stiu daca e bine sau nu ce fac. Poate ca ar trebui sa renunt la practicile astea cu vacante de vara, cu cirese dupa ureche si cu discutii cu lucruri pe care lumea le considera inanimate.
Dar.... ceva imi spune ca as pierde-o pe Kiki... si cred ca m-as pierde si pe mine.
Pina la urma, zic eu, nu am iesit chiar asa de rau, nu? Oare? Uffff....totusi cred ca nu... Tu ce zici? (Da , vreau si parerea ta, inainte sa o zic pe a mea pe sleau... Nu de alta, dar face bine la portofelul orgolilului meu.. Il mai gadila :P)
Nici nu stiu daca o sa ai rabdare sa citesti toate astea... Eu sper din tot sufletul ca da... ma mai amuz si eu un pic cu tine, dar indirect. Si sper sa imi si raspunzi....eeeehhhh. Speranta asta.
Peste o jumatate de ora se face patru. Acum sunt foarte suparata pe mine ca stiu sa tastez repede si din cauza asta am putut sa iti scriu un mail atat de lung intr-un timp atat de scurt... Fir-ar!
Hai k ma intorc la ale mele, nu de alta, dar am asa un feeling ca acest coleg de care iti ziceam se uita peste umarul meu si ma judeca pentru ca pierd vremea pe yahoo. Ce vina am eu, daca termin repede ce am de facut? El poate saracul nu se uita si nu crede nimic si nici nu are vreo treaba cu mine.
Si mi-e mila un pic de el ca e asa serios si nu e nostim. As incepe un act de caritate, ceva, sa ii arat si alte valori in lume.
Desigur, el poate are si alte valori, si eu ma insel... Dar sa stii de la mine, ca nostim chiar nu e :D.
Pai cam atat... l-am barfit suficient..Hi hi hi.... As mai fi vrut sa adaug ceva, dar am uitat.
La patru ies sa fumez, imi termin treaba si plec acasa.
Apropos, mi-am luat bicicleta. Tre sa imi fac curaj sa vin cu ea pina la servici. Poate maine, cine stie?
Anyway, am fugit. Vorbim si alta data.

Celalalt Verde si scurt monolog despre epidemia de gripa

2007-10-29T08:56:00.000+02:00

Ma gandeam zilele astea la cat de lunatic trebuie sa fi fost cel care a inventat lumea si cat de visator si cat darnic... Am clipele mele de erezie si visare, cand imi place sa ii spun acelui lunatic care a nascocit lumea - Celalalt Verde... si mi-ar placea sa explic de ce, dar habar nu am nici eu.
De cand ma stiu, mi-a placut sa ma joc cu tot soiul de cuvinte, de culori, de fluturi de luna care picteaza cu polenul de pe aripile lor imaginatia visatorilor de pe strazile lumii.
Si din cauza asta... Celalalt Verde mi se pare indicat. Probabil ca, undeva in subconstientul meu, mai exista un Verde pe care inca nu l-am descoperit. Probabil ca, undeva in inima mea, imi e mai usor sa vorbesc cu el asa, spunandu-i Celalalt Verde, de parca as mai avea alternative....
Il admir pe acest nebun, Celalat Verde. Il admir pentru ca inainte de toate a inventat culorile. Cred ca mi-ar fi placut sa stiu sa pictez, sau poate ca si acum pictez altfel... si de asta imi place sa amestec totul, pentru ca si pe sevalet as fi amestecat culorile.
Si apoi il iubesc pe acest lunatic de Celalalt Verde pentru ca nascocit si muzica. Mi-ar fi placut sa si cant, dar cred ca nu stiu sa cant pentru ca sunt prea egoista. Nu as fi cantat niciodata pentru ceilalti. As fi cantat numai pentru mine.
La Bucuresti e toamna... se desfasoara pe ambele maluri ale Dambovitei un sfarsit traumatizant de septembrie. Cei care nu au racit inca, sunt pe cale sa raceasca. Cei care isi revin se ascund dupa cutii de fervex si ceai si aspirina. E o tuse guturala ce s-ar auzi de departe daca traficul nu ar fi atat de intens, daca masinile nu ar fi atat de multe.
Eu imi permit sa fac parte dintre cei deja raciti. Eu ma ascund dupa batiste de hartie si siruri interminabile de ceai.
De asemenea, eu imi permit sa ma rasfat si sa ascult muzica, sa privesc pe geam si sa observ o simfonie de culori.
A fi racit prezinta avantajele sale. In primul rand ca poti sa faci un pas in spate, cu nasul ascuns intr-o batista alba de hartie, sa te infunzi intr-un scaun, si (chiar daca esti la servici) sa arunci un ochi asupra a tot ceea ce te inconjoara.
Si ar fi pacat sa nu poti face asta, mai ales ca in aceasta perioada toata lumea te evita dintr-un motiv: cei carora le pasa te evita ca sa nu te oboseasca. Alearga spre tine de indata ce ii chemi, apoi se intorc la locurile lor si se uita la tine cu un ochi, sa te vada ce faci.
Cei carora nu le pasa, te evita ca sa nu le dai raceala. Se uita si ei cu un ochi la tine si incearca sa depisteze de unde ar putea veni virusii si bacteriile.
Si tu stai in coltul tau de lume, dupa medicamente, picaturi de nas, sirop de tuse si privesti pe geam. Mai trec masini, le auzi, le vezi, depinde de unde e biroul, mai trece un avion, o pasare, a ambulanta, vreun copac (asta e semn ca ai febra. Poate ca ar trebui sa mergi acasa din acest punct, si sa nu te mai relaxezi atata. E grava treaba. Bagi un algocalmin injectabil, te asezi cu comprese in pat si intri arareori pe mess, sa vezi cum evolueaza lumea in absenta ta. Si te ofuschezi un pic, sa vezi ca nimeni nu intreaba de tine. Si uite asa ne cam dam seama in ce hatis ingrozitor ne-a prins societatea moderna).
Dar sa revenim la Celalalt Verde. Cred ca si el a racit, pentru ca frunzele muntilor sunt de acum palide si matura serpentinele spre Cheia.

Zi de octombrie

2007-10-29T08:50:00.000+02:00

Mie mi-au zis niste fee ca a venit toamna. Le-am privit usor debusolata, ca trezita dintr'un vis cu frunze verzi, in care un ochi de cer si un ochi de apa intindeau mainile spre leaganul ce ma purta spre stele si zburam cu fiecare impingere a unor degete minuscule, din crengi de mangrova si fasii de nori, tot mai sus, tot mai departe, si Pamantul meu era tot mai jos, tot mai albastru, tot mai luminos, tot mai singur.

Le-am privit, asa cum imi inchipui ca un copil aerian, cu ochi mari, de ceata a inocentei, ar privi in jurul lui, daca ar pica de deasupra unor cumulus in mijlocul intersectiei de la Trafic Greu. Si cum le priveam asa, dezorientata si nestiutoare, au inceput sa rada asa cum ar rade ghioceii, daca si-ar ridica capul din pamant si nu ar fi asa de timizi. Cu sunete clare, de cristale lovite intre ele, intr-un spatiu de observator astronomic, de tencuiala albastra si stele lipicioase si fosforescente.

Apoi au plecat. S-au facut una cu stropii de ploaie care imi cadeau pe parbriz, iar eu am pornit motorul si am dat drumul la stergatoare. A trebuit sa pornesc dezaburizatorul. Si fiorii de raceala ce se stransesera in jurul meu in habitaclul gri-albastrui al masinii mi s-au strecurat pe sub haine si mi s-a facut frig. A trebuit sa dau drumul la caldura. Gata! Am pornit. La prima intersectie am facut stanga, si pentru ca partenerii mei de trafic nu au vrut sa ma lase sa ma incadrez pe banda a doua am continuat drumul, impreuna cu alti parteneri de trafic, pe linia de tramvai.

La a doua intersectie am mers inainte si la a treia la fel. Undeva, intre a treia si a patra intersectie am injurat un taximetrist. Fly Taxi.

La a patra intersectie era verde si am trecut fara sa ma mai gandesc prea mult la ce-mi spusesera feele de dimineata. Ascultam Muse. La astia e mereu un soi de toamna, un fel de spleen simbolistic, fara de care probabil ca nici ei nu ar putea fi fericiti in propria lor nefericire. Am ignorat ca ploua si deasupra parcului, undeva in stanga, nu doar asupra masinilor prinse in trafic. Am dat drumul la faruri. Cam intuneric pentru ora asta... dar am ignorat si asta. Apoi am ajuns la a cincea si ultima intersectie. Rosu la semafor. M-am uitat in jur: peste tot ploaie, in parcul de pe stanga tot ploaie. Copaci tristi, aproape goi in fata frigului. Frunze imprastiate peste tot. Sub umbrele multicolore sau pur si simplu negre, oameni grabiti. Autobuze cu geamuri aburinde. Stergatoarele alergau dupa stropii de ploaie pe toate parbrizele. Faruri aprinse peste tot, desi se apropia ora noua. Un cer de sticla fumurie, cu nori pictati nebuneste peste niste pasari cu aripi de cerneala. Ceasuri scurgandu-se peste garduri si cladiri, alene, aratand un timp mohorat si rece. Dincolo de plafonul de nori gri si indesati, un soare maroniu privea tulburat peste orasul ametit sub un octombrie intunecat si rece.

M-a trezit din spleen-ul in care revelatia toamnei ma aruncase un claxon grabit care imi spunea ca s-a schimbat culoarea semaforului. A intaia, apoi a doua, a treia, apoi un pic de contrasens in spatele un VW Jetta negru ca sa facem amandoi mai repede stanga pe faimoasa straduta a Patientei (vezi Caragiale) si am ajuns. La servici. Unde e frig, unde a trebuit sa aprind lumina in birou si unde am iesit pe balcon la o tigara.

In continuare ploua. Visul meu cu frunze verzi si leaganul ce ma ducea in zbor spre galaxii de vara a ramas undeva in torpedul masinii, asteptand sa-si deseneze caldura si lumina in zilele urmatoare, cand ploaia nu se va opri, cand parcul va ramane tot mai pustiu in stanga mea, cand cladirile vor deveni si mai cenusii, cand cerul se va ascunde dupa ferestrele gri, cu tot cu nori, cu tot cu pasari, si totul va parea intunecat si pustiu. Gata, s-au inchis pentru acest an ghiseele de vise si flori incandescente ale verii, versurile luminoase ale soarelui prin frunzisul des al copacilor din parc, simfoniile lenese ale teraselor de sub umbrelute verzi si rosii.

Ramane sa visam la ele, cu ochii larg deschisi. Sa respiram din ce in ce mai incet, ca sa intram si noi in hibernarea noastra anuala. Si sa ne fie lene si sila sa mai facem ceva, pentru ca timpul e urat, si tot ce poti face util e sa te uiti pe fereastra.

Dintr-un Bucuresti monocrom, iti transmit aceasta vedere. Sper sa iti placa.